1Oare nu are omul o viaţă plină de trudă[a] pe pământ?
Oare nu sunt zilele lui ca ale unui ziler[b]?
2Ca un sclav care tânjeşte după umbra serii
sau ca un lucrător ce îşi aşteaptă plata,
3aşa am avut şi eu parte de luni de deşertăciune
şi nopţi de necaz mi s-au dat.
4Când mă culc, mă întreb: «Când mă voi trezi?»
Dar noaptea e aşa de lungă şi mă frământ până în zori.
5Trupul îmi este acoperit de viermi şi de coji pământii;
pielea îmi crapă şi supurează,
6zilele mele sunt mai iuţi decât suveica ţesătorului
şi se sfârşesc fără nădejde.
7Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mi-e doar o suflare!
Ochii mei nu vor mai vedea niciodată fericirea.
8Ochiul care mă priveşte nu mă va mai vedea;
ochii Tăi mă vor căuta, dar eu nu voi mai fi.
9Ca norul care se risipeşte şi trece,
aşa nu se va mai ridica cel ce se coboară în Locuinţa Morţilor[c].
10Nu se va mai întoarce niciodată acasă,
locul său nu-l va mai cunoaşte.
11De aceea eu nu voi tăcea,
ci, în durerea duhului meu, voi vorbi,
în amărăciunea sufletului meu, mă voi plânge!
12Sunt eu Marea sau monstrul Tanin[d],
de ai pus o strajă în jurul meu?
13Când zic: «Patul meu mă va mângâia
şi aşternutul îmi va alina plângerea!»,
14atunci Tu mă înspăimânţi cu visuri
şi mă îngrozeşti cu vedenii.
15Aşa că aş alege mai bine sugrumarea,
mai bine moartea, decât aceste oase.
16Le dispreţuiesc …! Nu voi trăi în veci!
Lasă-mă singur, căci doar o suflare îmi este viaţa.
17Ce este omul ca să-ţi pese atât de mult de el
şi să-i dai aşa multă atenţie,
18să-l cercetezi în fiecare dimineaţă
şi să-l încerci în orice clipă?
19Nu vei înceta oare să te mai uiţi la mine
şi să mă laşi astfel singur, măcar până-mi înghit saliva?
20Dacă am păcătuit, ce Ţi-am făcut Ţie,
Veghetor al oamenilor?
De ce m-ai luat drept ţintă?
Am devenit o povară pentru Tine?[e]
21De ce nu-mi ierţi păcatul
şi nu-mi dai la o parte nelegiuirea?
Curând voi fi zăcând în ţărână,
mă vei căuta, dar nu voi mai fi.“