1Omul născut din femeie
are zile puţine,
dar pline de necaz.
2Răsare ca o floare şi se usucă;
fuge ca o umbră şi nu se mai vede.
3Ai Tu ochii aţintiţi asupra unui astfel de om?
Îl[a] chemi Tu la judecată cu Tine?
4Cine poate scoate ceva curat din ceva necurat?
Nimeni!
5Zilele omului sunt hotărâte.
Tu cunoşti numărul lunilor lui
şi i-ai pus hotare pe care nu le poate trece.
6Aşa că nu te mai uita la el şi lasă-l singur
să se bucure ca un lucrător de ziua lui.
7Pentru un copac tot mai este nădejde:
dacă este tăiat, el va răsări din nou
şi lăstarii lui nu încetează să reapară.
8Deşi rădăcina îi îmbătrâneşte în pământ
şi-i piere trunchiul în ţărână,
9la mireasma apei va înmuguri
şi va da ramuri ca o plantă.
10Fiinţa umană, însă, când moare, îşi pierde toată vlaga;
omul, după ce îşi dă ultima suflare, nu mai este.
11După cum apele pier din mare,
iar râul seacă şi se usucă,
12tot aşa omul se culcă şi nu se mai ridică,
cât vor fi cerurile nu se mai trezeşte,
nici nu se mai scoală din somnul lui.
13O! de m-ai ascunde în Locuinţa Morţilor,
de m-ai acoperi până Îţi trece mânia
şi de mi-ai hotărî o vreme când să-Ţi aminteşti de mine!
14Dacă un om moare, va trăi el din nou?
În toate zilele trudei mele,
aş aştepta să-mi vină eliberarea.
15Atunci mă vei chema şi-Ţi voi răspunde;
vei tânji după lucrarea mâinilor Tale.
16Atunci îmi vei număra paşii
şi nu-mi vei mai ţine în seamă păcatul;
17vei pecetlui fărădelegile mele într-un sac
şi-mi vei acoperi nedreptatea.
18Dar aşa cum munţii cad şi se surpă,
iar stânca e mutată din locul ei
19şi aşa cum apa sapă în piatră,
iar torenţii spală pământul,
tot aşa distrugi Tu nădejdea omului.
20Îl învingi pentru totdeauna şi el se duce;
îi schimbi înfăţişarea şi apoi îl izgoneşti.
21Dacă fiii lui sunt onoraţi, el nu ştie,
dacă sunt înjosiţi, el nu vede.
22El simte doar durerea trupului său
şi suferă doar pentru sine.“