Îndreptăţirea prin credinţă – exemplul lui Avraam
1Şi atunci, ce vom spune că a câştigat strămoşul nostru Avraam? 2Pentru că, dacă Avraam a fost îndreptăţit prin fapte, atunci are motive de laudă, însă nu înaintea lui Dumnezeu! 3Căci ce spune Scriptura? „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, şi acest lucru i s-a socotit dreptate.“[a] 4Plata unui om care lucrează nu este considerată ca un dar, ci ca un lucru care îi este datorat, 5însă celui care nu lucrează, ci se încrede în Cel Care-l îndreptăţeşte pe cel neevlavios, credinţa îi este socotită dreptate. 6Tot aşa spune şi David când vorbeşte despre fericirea omului pe care Dumnezeu îl socoteşte drept fără fapte:
7„Ferice de cei ale căror nelegiuiri sunt iertate
şi ale căror păcate sunt acoperite!
8Ferice de omul căruia Domnul nu-i ţine în seamă vina!“[b]
9Aşadar, această fericire este doar pentru cei circumcişi sau şi pentru cei necircumcişi? Căci zicem: „Lui Avraam credinţa i-a fost socotită dreptate.“ 10Dar în ce împrejurări i-a fost socotită: când era circumcis sau când era necircumcis? Nu când era circumcis, ci când era necircumcis. 11Apoi a primit semnul circumciziei ca un sigiliu al dreptăţii pe care o primise prin credinţă, pe când era necircumcis, astfel încât el să poată fi atât tatăl tuturor celor ce cred fără să fie circumcişi, pentru ca să li se socotească şi lor dreptatea aceasta, 12cât şi tatăl celor circumcişi care nu doar că sunt circumcişi, dar urmează şi exemplul credinţei pe care a avut-o strămoşul nostru Avraam înainte de a fi circumcis.
13Avraam sau sămânţa lui au primit promisiunea că vor moşteni lumea nu prin Lege, ci prin dreptatea care vine prin credinţă. 14Căci dacă moştenitori ar fi cei ce sunt sub Lege, atunci credinţa n-ar mai însemna nimic, iar promisiunea ar fi fără valoare, 15întrucât Legea aduce mânie. Unde nu există Lege, nu există nici abatere. 16De aceea este prin credinţă: ca să poată fi prin har, aşa încât promisiunea să fie valabilă pentru toţi urmaşii, nu doar pentru cei ce sunt sub Lege, ci şi pentru cei ce au credinţa lui Avraam, care este tatăl nostru, al tuturor, 17aşa cum este scris: „Te-am făcut tatăl multor neamuri.“[c] El este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu în Care a crezut, Care învie morţii şi Care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi. 18Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut că va deveni tatăl multor neamuri, potrivit cu ceea ce i-a fost spus: „Atât de numeroşi vor fi urmaşii tăi!“[d] 19Şi el n-a slăbit în credinţă când a observat că trupul său era aproape de moarte – avea aproape o sută de ani – şi că pântecele Sarei era mort. 20El n-a pus la îndoială promisiunea lui Dumnezeu, ci a fost întărit prin credinţă, slăvindu-L pe Dumnezeu 21şi fiind sigur că Dumnezeu poate să facă ceea ce a promis. 22De aceea credinţa i-a fost socotită dreptate. 23Acum, „i-a fost socotită“ n-a fost scris doar pentru el, 24ci şi pentru noi, cărora urmează să ne fie socotită, nouă, care credem în Cel Ce L-a înviat dintre cei morţi pe Isus, Domnul nostru, 25Care a fost dat pentru păcatele noastre şi Care a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră.